LACRIMA
A licărit o lumină,
s-a aprins o stea,
a bătut o inimă
ş-a înviat în suflet
dragostea mea.
Un nor a umbrit luminiţa,
o strângere de inimă
a schimbat sensul vieţii.
Cum ai putut ca să dispari?
Pe frunze s-a oprit vântul
şi-a alungat melodia dulce
a dragostei;
Boabe de cristal
au îngheţat pe gene
imortalizând suferinţa.
A apărut o luminiţă,
apoi… o rază de soare.
Căldura a învăluit inima
şi gheaţa de cristal
s-a transformat în rouă.
Genele umede se pleacă
sub greutatea privirilor tale.
Un surâs răsfoieşte amintirile,
roua are sclipiri de diamant.
Soarele privirilor tale
soarbe lacrimile
şi genele uşurate de povara lor,
descoperă zâmbetul privirilor.
ŢIE
Ai fost călăul meu,
atunci, în plină vară,
când îmbătat de pofte,
m-ai osândit tu, fiară.
Credeai că libertatea
răpindu-mi-o, pe veci
vei reuşi de tine
cu lanţuri să mă legi.
Te-ai înşelat amarnic
călăule hain,
viaţa-mi lângă tine
e ca un cer senin.
Iubesc omul feroce,
înfometat ca fiara,
iubirea e mai dulce
că tu îmi duci povara.
Te mistuie amorul?
în el, sfârşitul tău,
m-ai osândit la viaţă,
te voi iubi mereu.
Cu cât fiara se zbate
în ghearele durerii
cu atât creşte pofta
sălbatică a plăcerii.
În tine nu văd fiara,
văd prada hăituită
ce-n braţele plăcerii
s-aruncă-nebunită.
Osânda ţi-e păcatul,
povara îţi sunt eu;
mă vei iubi o viaţă,
te voi iubi şi eu!
AGONIE
Fără speranţă-n agonie,
privesc murind
în neagra noapte decepţia.
Delirul groazei mă topeşte,
minute trec îngrozitor,
Orgia clipelor de veghe
îmi umple sufletul de dor.
Coşmarul zilelor de ieri
acum este realitate,
Realitatea dură, crudă,
şi în sfârşit – eterna noapte.
Ce simt acum ţie-ţi voi spune:
iubire, ură, deznădejde...
O inimă care se stinge
şi lacrima-ţi ce străluceşte.
FANTEZIE
Când Soarele răsare
în zorii dimineţii
şi oamenii se avântă
în iureşul vieţii,
Al meu suflet pribeag
a şi intrat în noapte
şi-i bântuit sărmanul
de-a demonilor şoapte.
Viaţa mea, sărmana,
e trista resemnare,
onoare şi mândrie
călcate-s în picioare,
Un suflet ce se stinge
acum în voia sorţii
lăsându-se ofrandă
pe altarul sacru al morţii.
Un foc de artificii
şi sunt în altă lume
dar şi aici, iubite,
doar ţie îţi voi spune.
Aşa mi-a fost dat mie,
de tine să n-am parte
dar te-oi purta în suflet
chiar şi-n eterna noapte.
ARIPI ÎN CEAŢĂ
Ceaţa mantia-şi întinde,
a mea inimă cuprinde,
şi trec stoluri de cocori
pe sub cenuşiii nori.
Aripi negre fluturânde,
inimi triste, inimi blânde,
suferind în astă viaţă
pier stingându-se în ceaţă.
Doar pe vârfuri, sus în plopi,
frunze mai tresar uşor
şi-amaru înecat în dor,
se-ngână-n freamătul lor.
Negru sumbru e pământul,
şi puternic suflă vântul,
ceaţa este fumurie
şi mă chemă, mă îmbie...
Liniştea mă copleşeşte,
şi-n noapte mă urmăreşte,
dar acolo, al meu drag,
mă întâmpină în prag.
Braţe strâns înlănţuite,
inimi de amor zdrbite,
încleştarea e firească
ceaţa vrea să ne unească.
Mă doreşti, şi vreau, ştii bine,
sa fiu mereu doar cu tine.
Peste trunchii de copac
trec aripi de liliac.
Şi tu eşti acela care
îmi fură o sărutare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu