LUNA
Corabia selenară, printre nori pluteşte
oare încotro se-ndreaptă, şi cine vâsleşte?
Luna-i suplă, argintie, şi nu-i pasă de nimic...
pe stele le ocroteşte, pe Luceafar ...ce să zic?
O regină, o femeie, aveţi oare voi idee?
somnul nostru îl veghează şi ne mângâie c-o rază.
Raza ei, raza de lună, ne urează „noapte bună!”
şi poveşti nemuritoare ea ne spune zâmbitoare.
O fi fost îndragostită de a Soarelui strălucire,
cine oare-a pedepsit-o pentru marea ei iubire?
O fi chiar adevărat că Soarele-a divorţat
şi-a iubit o răsărită „Floarea-Soarelui” numită?
Biata fată, cată-n nori când dispare Luna-n zori;
după Soare se roteşte şi-i şopteşte că-l iubeşte.
Luna mândră-şi poartă voalul presărat cu stele
şi-nhamă la Carul Mare câteva din ele.
Uneori în neagra noapte ea se scaldă-n mare
oglindindu-şi chipul mândru, puţin gânditoare.
În oceane lung priveşte, o fi căutând un peşte?
Peştişorul de aur să-i dea un tezaur?
Poate vrea şi un palat pentru Soare rezervat
sau să-i dea iubirea lui, strălucirea Soarelui?
Poate într-o bună zi, cine ştie când va fi
vor fi din nou împreună Soarele şi mândra Lună.
VRAJA
Seara, ciorile se-ntorc,
Nimeni nu ştie de unde,
Multe, negre, vorbăreţe,
Roluri părând să înveţe.
Or fi ciorile măicuţe –
fete fără de noroc?
Asta mă-ntrebam aseară
Singură, aşa-ntr-o doară.
Unele mai obosite
Pe antene poposesc,
Parcă-s note-n portative
Muzicale, emotive…
Altele, în parc ascunse,
Stau pe ramuri nemişcate,
Voind somnul să le poarte
în visare, peste noapte.
Una pare că visează,
Tot suspină şi oftează...
Ea-i prezintă unui Paşă
Rochii negre din mătase.
El îi cere să-l iubească
Şi nunta s-o hotărască.
Ea-l întreabă, temerară:
Crezi în dragostea fugară?
Vreau să-ţi dăruiesc palate,
inele cu nestemate,
aurul ce-am adunat,
numai ia-mă de bărbat.
Vai, de stol m-am răzleţit,
Sufletul ţi-am dăruit,
Şi ţi-aş fi alăturea,
Dar nu stă-n puterea mea!
Mâine-n zori, la mânăstire,
Stareţa va da de ştire
Că o maică a plecat
Şi-n cioară s-a transformat.
Stai, îţi pun un văl pe faţă,
Că „nevoia ne învaţă!“...
Nimeni n-o să reuşească,
în deşert, să te găsească.
Se trezeşte mica cioară,
Simte-n suflet primăvară…
Aripile îşi întinde,
Orizontul îl cuprinde,
Vede stolul ei în zare
Şi-l priveşte, visătoare.
Inima-i în piept tresare,
Paşa, demn, ţine-a ei cale.
Călărindu-şi albul cal,
Flutură un negru voal.
El îi pune-n plisc o floare
Şi-o sărută cu ardoare.
Vraja este spulberată:
Ţine-n braţe-o mândră fată.
FAUN - ZEUL FECUNDITĂŢII
Pe luciul lacului glisează
- frumoasă, dulce, libertină,
în voaluri fine - o codană -
o libelulă diafană …
În ritmul muzicii-n surdină,
cu graţie de balerină,
cu gesturi ample-şi exhibă
al corpului mister.
Prin dansul ei mărturiseşte
iubirea pentru prinţul care
i-a dăruit ieri un buchet
din albe lăcrimioare.
Din fundal tâşneşte Faun
şi încearcă să o fure,
s-o ducă-n poiana verde
din tainica pădure.
În braţe-o ia şi-n piruete
alunecă pe gheaţă,
pe “Bolero” de Ravel
o cucereşte plin de zel.
Este dorinţa pătimaşă
ce-i captivează şi-i uneşte
într-un sărut prelung
şi gheaţa-ndată se topeşte.
Aplauzele-n cascadă
consacră fecunda pereche,
pe Faun deghizat în prinţ
şi muza... eterna poveste.
VRĂJMĂŞIE
Cic-a fost odat-un moş,
ce-avusese un cocoş -
El i-a dat averea toată
şi-o viaţă minunată.
Avea moşul trei copii:
un câine - paznic în vii,
o pisică jucăuşă,
un şoarece, după uşă…
Ea, felină, delicată,
se alintă-n graţii scăldată,
miorlăie şi se răsfaţă
n-are nicio grijă-n viaţă.
El - o latră hămăind-
oare ce-o mai fi dorind?
şi închis în curtea mică,
mârâie către pisică.
Ea pe garduri se cocoaţă
chiar pe poartă, vizavi,
parc-ar vrea să îl provoace,
oare cine poate şti?
El se dă dulău de curte,
casa zice c-o păzeşte,
asta, patru anotimpuri,
chiar de iarna-l troieneşte.
Pisica-i stăpână-n casă,
pe fotolii şi pe masă,
pe şoareci i-a izgonit
şi-şi caută un iubit.
Chiar în zori, dis-dimineaţă,
se spală pe cap, pe faţă,
blana-ntreagă-şi netezeşte
şi în stradă o zbugheşte.
Mai demult, cică, bătrânul
a făcut un mic zapis,
şi-a lăsat averea toată
celor trei, cum le-a promis…
Pisica a pus înscrisul
dup-o grindă, dragii mei,
să ne fie clar “permisul
că pot sta-n casă şi ei”.
Şoricelu-a ros zapisul
şi pisica-l tot aleargă,
câinele o duşmăneşte
fiindcă l-a lăsat în stradă.
Uneori urlă în noapte
şi spune că nu mai poate,
nu mai vrea s-o duc-aşa,
Doamne, ce viaţă grea!
Stăpânii s-au tot schimbat,
azi, câinele doarme-n pat,
zilnic iese la plimbare,
are haine şi mâncare!
Pisica tot cercetează,
casa-ntreagă controlează,
pe stăpâni îi linguşeşte,
şi le toarce, că-i iubeşte.
Pe şoarece l-au uitat,
şi de-atunci s-a răzbunat
“Când pisica nu-i acasă,
şoarecii joacă pe masă!”
ISPITA
Este primăvară, soare şi merii sunt albi de floare.
Dinspre livezi te îmbie un parfum ce se transformă
în suc dulce-acrişor avâd aromă de măr..
Peste vară, merişoare mai întâi verzi la culoare
se transformă într-o noapte în merele acum coapte...
Mărul galben îl îmbie sub a arşiţei văpaie,
setea-i pârjoleşte trupul şi Adam doarme pe-o claie.
Se trezeşte şi zăreşte mărul auriu din pom
şi fără sa stea pe gânduri îl înhaţă, măi ce om ...
Mărul îi rămâne-n gât deşi Adam tot înghite
o sa vadă lumea-ntreagă ce-ai făcut pe negândite.
Într-o altă poieniţă, Eva cade în ispită
şi culege două mere, dar precaută, chitită,
le ascunde sub cămaşă sa nu fie oropsită...
Merele sunt parfumate, acrişoare, mari şi roşii –
că se văd de la distanţă şi îmbie pofticioşii.
Adam o vede pe Eva - jos în vale, la izvoare,
şi-l cuprinde marea sete văzându-i merele-n zare.
De sub tufe lunecând, într-un Măr-Domnesc se suie
şarpele chitit să-i facă - fructul oprit să-l începă.
Se preface că nu ştie şi să-ncerce îi îmbie
cu un mare Măr-Domnesc pe cei doi ce nu-ndrăznesc.
Pentru mărul roşu, mare, calcă porunca-n picioare...
Mai târziu, pe luna plină, Eva si Adam suspină,
dar suspină de plăcere – a-nceput luna de miere
chiar acolo jos pe-o claie, în grădina lui tataie...
Corabia selenară, printre nori pluteşte
oare încotro se-ndreaptă, şi cine vâsleşte?
Luna-i suplă, argintie, şi nu-i pasă de nimic...
pe stele le ocroteşte, pe Luceafar ...ce să zic?
O regină, o femeie, aveţi oare voi idee?
somnul nostru îl veghează şi ne mângâie c-o rază.
Raza ei, raza de lună, ne urează „noapte bună!”
şi poveşti nemuritoare ea ne spune zâmbitoare.
O fi fost îndragostită de a Soarelui strălucire,
cine oare-a pedepsit-o pentru marea ei iubire?
O fi chiar adevărat că Soarele-a divorţat
şi-a iubit o răsărită „Floarea-Soarelui” numită?
Biata fată, cată-n nori când dispare Luna-n zori;
după Soare se roteşte şi-i şopteşte că-l iubeşte.
Luna mândră-şi poartă voalul presărat cu stele
şi-nhamă la Carul Mare câteva din ele.
Uneori în neagra noapte ea se scaldă-n mare
oglindindu-şi chipul mândru, puţin gânditoare.
În oceane lung priveşte, o fi căutând un peşte?
Peştişorul de aur să-i dea un tezaur?
Poate vrea şi un palat pentru Soare rezervat
sau să-i dea iubirea lui, strălucirea Soarelui?
Poate într-o bună zi, cine ştie când va fi
vor fi din nou împreună Soarele şi mândra Lună.
VRAJA
Seara, ciorile se-ntorc,
Nimeni nu ştie de unde,
Multe, negre, vorbăreţe,
Roluri părând să înveţe.
Or fi ciorile măicuţe –
fete fără de noroc?
Asta mă-ntrebam aseară
Singură, aşa-ntr-o doară.
Unele mai obosite
Pe antene poposesc,
Parcă-s note-n portative
Muzicale, emotive…
Altele, în parc ascunse,
Stau pe ramuri nemişcate,
Voind somnul să le poarte
în visare, peste noapte.
Una pare că visează,
Tot suspină şi oftează...
Ea-i prezintă unui Paşă
Rochii negre din mătase.
El îi cere să-l iubească
Şi nunta s-o hotărască.
Ea-l întreabă, temerară:
Crezi în dragostea fugară?
Vreau să-ţi dăruiesc palate,
inele cu nestemate,
aurul ce-am adunat,
numai ia-mă de bărbat.
Vai, de stol m-am răzleţit,
Sufletul ţi-am dăruit,
Şi ţi-aş fi alăturea,
Dar nu stă-n puterea mea!
Mâine-n zori, la mânăstire,
Stareţa va da de ştire
Că o maică a plecat
Şi-n cioară s-a transformat.
Stai, îţi pun un văl pe faţă,
Că „nevoia ne învaţă!“...
Nimeni n-o să reuşească,
în deşert, să te găsească.
Se trezeşte mica cioară,
Simte-n suflet primăvară…
Aripile îşi întinde,
Orizontul îl cuprinde,
Vede stolul ei în zare
Şi-l priveşte, visătoare.
Inima-i în piept tresare,
Paşa, demn, ţine-a ei cale.
Călărindu-şi albul cal,
Flutură un negru voal.
El îi pune-n plisc o floare
Şi-o sărută cu ardoare.
Vraja este spulberată:
Ţine-n braţe-o mândră fată.
FAUN - ZEUL FECUNDITĂŢII
Pe luciul lacului glisează
- frumoasă, dulce, libertină,
în voaluri fine - o codană -
o libelulă diafană …
În ritmul muzicii-n surdină,
cu graţie de balerină,
cu gesturi ample-şi exhibă
al corpului mister.
Prin dansul ei mărturiseşte
iubirea pentru prinţul care
i-a dăruit ieri un buchet
din albe lăcrimioare.
Din fundal tâşneşte Faun
şi încearcă să o fure,
s-o ducă-n poiana verde
din tainica pădure.
În braţe-o ia şi-n piruete
alunecă pe gheaţă,
pe “Bolero” de Ravel
o cucereşte plin de zel.
Este dorinţa pătimaşă
ce-i captivează şi-i uneşte
într-un sărut prelung
şi gheaţa-ndată se topeşte.
Aplauzele-n cascadă
consacră fecunda pereche,
pe Faun deghizat în prinţ
şi muza... eterna poveste.
VRĂJMĂŞIE
Cic-a fost odat-un moş,
ce-avusese un cocoş -
El i-a dat averea toată
şi-o viaţă minunată.
Avea moşul trei copii:
un câine - paznic în vii,
o pisică jucăuşă,
un şoarece, după uşă…
Ea, felină, delicată,
se alintă-n graţii scăldată,
miorlăie şi se răsfaţă
n-are nicio grijă-n viaţă.
El - o latră hămăind-
oare ce-o mai fi dorind?
şi închis în curtea mică,
mârâie către pisică.
Ea pe garduri se cocoaţă
chiar pe poartă, vizavi,
parc-ar vrea să îl provoace,
oare cine poate şti?
El se dă dulău de curte,
casa zice c-o păzeşte,
asta, patru anotimpuri,
chiar de iarna-l troieneşte.
Pisica-i stăpână-n casă,
pe fotolii şi pe masă,
pe şoareci i-a izgonit
şi-şi caută un iubit.
Chiar în zori, dis-dimineaţă,
se spală pe cap, pe faţă,
blana-ntreagă-şi netezeşte
şi în stradă o zbugheşte.
Mai demult, cică, bătrânul
a făcut un mic zapis,
şi-a lăsat averea toată
celor trei, cum le-a promis…
Pisica a pus înscrisul
dup-o grindă, dragii mei,
să ne fie clar “permisul
că pot sta-n casă şi ei”.
Şoricelu-a ros zapisul
şi pisica-l tot aleargă,
câinele o duşmăneşte
fiindcă l-a lăsat în stradă.
Uneori urlă în noapte
şi spune că nu mai poate,
nu mai vrea s-o duc-aşa,
Doamne, ce viaţă grea!
Stăpânii s-au tot schimbat,
azi, câinele doarme-n pat,
zilnic iese la plimbare,
are haine şi mâncare!
Pisica tot cercetează,
casa-ntreagă controlează,
pe stăpâni îi linguşeşte,
şi le toarce, că-i iubeşte.
Pe şoarece l-au uitat,
şi de-atunci s-a răzbunat
“Când pisica nu-i acasă,
şoarecii joacă pe masă!”
ISPITA
Este primăvară, soare şi merii sunt albi de floare.
Dinspre livezi te îmbie un parfum ce se transformă
în suc dulce-acrişor avâd aromă de măr..
Peste vară, merişoare mai întâi verzi la culoare
se transformă într-o noapte în merele acum coapte...
Mărul galben îl îmbie sub a arşiţei văpaie,
setea-i pârjoleşte trupul şi Adam doarme pe-o claie.
Se trezeşte şi zăreşte mărul auriu din pom
şi fără sa stea pe gânduri îl înhaţă, măi ce om ...
Mărul îi rămâne-n gât deşi Adam tot înghite
o sa vadă lumea-ntreagă ce-ai făcut pe negândite.
Într-o altă poieniţă, Eva cade în ispită
şi culege două mere, dar precaută, chitită,
le ascunde sub cămaşă sa nu fie oropsită...
Merele sunt parfumate, acrişoare, mari şi roşii –
că se văd de la distanţă şi îmbie pofticioşii.
Adam o vede pe Eva - jos în vale, la izvoare,
şi-l cuprinde marea sete văzându-i merele-n zare.
De sub tufe lunecând, într-un Măr-Domnesc se suie
şarpele chitit să-i facă - fructul oprit să-l începă.
Se preface că nu ştie şi să-ncerce îi îmbie
cu un mare Măr-Domnesc pe cei doi ce nu-ndrăznesc.
Pentru mărul roşu, mare, calcă porunca-n picioare...
Mai târziu, pe luna plină, Eva si Adam suspină,
dar suspină de plăcere – a-nceput luna de miere
chiar acolo jos pe-o claie, în grădina lui tataie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu